CURIOZITĂȚILE AUSTRALIEI

Privit pe hartă, continentul australian pare o bucată de pământ desprinsă de lume, plutind între Oceanul Indian și cel Pacific.

După cum știți deja, geologic și simbolic, Australia e mult mai mult decât o insulă, pentru că este cel mai mic continent, cea mai mare insulă locuită și, în același timp, cea mai veche masă de uscat continuă de pe planetă.

Format acum peste 3 miliarde de ani, continentul australian s-a desprins devreme din supercontinentul Gondwana și a rămas, de atunci, aproape neschimbat. De aceea, flora și fauna de aici au evoluat izolat, într-un mod unic. De la canguri și koala la ornitorinci și cazuari, de la ferigi uriașe și eucalipți la kauri și baobabi, fiecare specie pare un experiment reușit al naturii.
Australia este, așa cum spun biogeografii, „cel mai mare laborator viu din lume”.

Petrecând 3 săptămâni acolo, am ajuns la concluzia că esența continentului australian e tocmai coexistența contrariilor. E un pământ aspru, dar generos; este izolat, dar conectat; este tăcut, dar plin de viață. Este un loc unde totul pare să respire într-un ritm propriu, mai lent, mai natural.

Da, Australia rămâne continentul contrastelor extreme: deşertul roșu al Outback-ului în centru, pădurile tropicale luxuriante în nord, lanțurile muntoase albăstrii din est și țărmurile line din sud. Clima variază de la tropicală la temperată, de la uscăciune totală la ploi torențiale.

Cu toate acestea, peste tot, natura își impune ritmul, iar oamenii reușesc să se adapteze la el cu o eleganță uimitoare.

Această izolare a făcut ca Australia să fie unică și biologic, și cultural. Aici trăiesc peste 80% dintre speciile care nu se găsesc nicăieri altundeva.

Din punct de vedere demografic, Australia e o țară imensă, dar aproape goală. Are puțin peste 26 de milioane de locuitori, răspândiți pe un teritoriu aproape cât Statele Unite (fără Alaska).
Cea mai mare parte a populației trăiește de-a lungul coastei de est între Sydney, Melbourne și Brisbane, în timp ce interiorul continental este aproape nelocuit.

Dincolo de orașele de coastă, Australia se deschide spre o lume aproape mitică: Outback-ul. Un deșert roșu, imens și tăcut, unde pământul pare viu și aerul are o culoare aparte. Aici, orizontul nu se mai termină, iar cerul e atât de vast încât pare să te absoarbă. În mijlocul acestei singurătăți, viața continuă discret în sate miniere, în zone izolate de fermieri și în așezările aborigene care încă păstrează ritmul originar al continentului.

Cu mult înainte ca vasele britanice să ancoreze la Sydney, continentul australian era deja locuit — de peste 65.000 de ani.
Aborigenii sunt considerați cea mai veche cultură continuă de pe Pământ, fiind un popor care a trăit în echilibru cu natura, fără să o cucerească, doar ascultând-o.

Pentru ei, lumea nu este „posesie”, căci timpul și spațiul se amestecă într-un concept pe care ei îl numesc Dreamtime (Timpul Visului). Acesta este momentul sacru în care pământul, animalele, oamenii și spiritul s-au unit într-o singură respirație.

De-a lungul timpului, această cultură a fost încercată, rănită, dar nu distrusă. Astăzi, Australia modernă învață continuu să recunoască și să respecte moștenirea aborigenă, prin educație, artă, ceremonii și reconectare spirituală.

Simbolurile lor apar pe clădiri, în muzee, în discursuri, dar mai ales în felul în care australienii privesc acum natura: cu respect, nu cu stăpânire.

Printre multele descoperiri despre acest continent îndepărtat, una ne-a surprins în mod special: banii noștri românești… Leii noștri au o legătură directă cu Australia.

Într-un colț discret al acestei țări, o companie specializată produce o peliculă transparentă, subțire, dar incredibil de rezistentă - baza pe care sunt imprimate bancnotele noastre.
 

Banca Națională a României le primește netăiate, le dă număr de serie, semnătură și identitate, iar apoi le pune în circulație.

Bancnota din plastic (polimer) s-a născut, în 1988, din dorința australilor de a crea bani care să înlocuiască hârtia tradițională, să reducă gradul de falsificare și să prelungească durata de viață a banilor. 

Materialul, numit Guardian polymer substrate, este extrem de rezistent, durabil și sigur, iar procesul de imprimare implică tehnologii sofisticate de microtext, ferestre transparente și straturi de protecție.

Rezistentă, sigură și aproape imposibil de deteriorat, această tehnologie a devenit un model global.

Pare că povestea deținuților britanici este, de fapt, începutul istoriei moderne a Australiei. E o parte esențială a identității continentului: o combinație de durere, supraviețuire și renaștere.

În a doua jumătate a secolului al 18-lea, Anglia se confrunta cu problema închisorilor suprapopulate.
După pierderea coloniilor din America de Nord (unde, până atunci, trimiteau o parte din condamnați), britanicii au căutat o nouă destinație pentru deportări. Astfel, în 1787, s-a format Prima Flotilă (First Fleet). 11 nave au plecat din portul Portsmouth spre un pământ aproape necunoscut, aflat la celălalt capăt al lumii.

Așa a început colonia penală din New South Wales, odată cu debarcarea la Botany Bay, iar apoi la Port Jackson (Sydney), în ianuarie 1788.
 

Era începutul unui nou capitol în istoria Imperiului Britanic și, involuntar, nașterea unei noi națiuni.

Sistemul juridic britanic al epocii era extrem de dur. Pe atunci, pedepseau cu moartea sau deportarea chiar și un furt minor. Majoritatea celor deportați în Australia au fost oameni simpli, condamnați nu pentru crime violente, ci pentru delicte minore: furturi (pentru a mânca), datorii neplătite, mici escrocherii, sau acte de disidență politică.
Astfel, mii de oameni au fost trimiși peste mări și țări, în condiții inumane, pentru a popula o lume pe care nu o ceruseră, dar pe care urmau s-o construiască.

Drumul din UK până în Australia dura între 8 și 9 luni. Mulți deținuți au murit pe mare din cauza scorbutului, malnutriției sau condițiilor precare. Cei care au supraviețuit și în final au ajuns la destinație au fost puși la muncă forțată: construcția de drumuri, clădiri, ferme și depozite.
În jurul lagărelor penale s-au născut primele așezări: Sydney, Parramatta, Hobart.

Pedepsele lor variau între 7 și 14 ani, iar după ce își terminau sentința, mulți primeau „ticket of leave”. Acest act le permitea să muncească liber, cu condiția să rămână pe teritoriul coloniei.

Mulți dintre acești foști condamnați s-au stabilit în Noua Galie de Sud (New South Wales) sau în Tasmania, și-au întemeiat familii, au primit pământ să-și înființeze ferme și ateliere, au devenit constructori, dascăli, meșteșugari sau chiar funcționari ai administrației.

În câteva decenii, o comunitate născută din pedeapsă a devenit o societate liberă și prosperă.

Interesant este că mulți dintre acești deținuți, deveniți liberi, au ales să rămână în Australia, chiar dacă ar fi putut pleca. Pentru ei, noul continent însemna o a doua șansă la o viață fără stigmatul clasei sociale din UK. Localnicii spun că pentru a-și reîntregi familiile, în acele vremuri, rudele din UK făceau escrocherii sau furau pâine ca să fie și ei trimiși în Australia. 

Așa s-a format, paradoxal, una dintre cele mai prospere societăți moderne din lume.

Până târziu în secolul 20, australienii au vorbit rar despre originile lor penale, acesta fiind un subiect rușinos, ținut sub tăcere. Dar astăzi, percepția s-a schimbat. Mulți oameni se mândresc că descind din acei deținuți curajoși, considerați acum pionieri ai unei lumi noi. Așa cum am spus și în cel de-al doilea capitol Sydney, există chiar un serviciu oficial care permite populației să-și găsească strămoșii condamnați și deportați aici, în Australia.

Nouă ne este foarte clar că australienii consideră istoria rescrisă nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe o dovadă de reziliență.

Un aspect, de asemenea, interesant este că în multe orașe australiene, vechile colonii penitenciare au devenit situri UNESCO: Port Arthur (Tasmania), Fremantle Prison sau Hyde Park Barracks din Sydney.

Aceste locuri nu glorifică trecutul, ci îl păstrează ca lecție despre umanitate, adaptare și renaștere.

Călătorind în Australia și Noua Zeelandă, am avut senzația reală că lumea funcționează ușor invers. Venind din Europa, am fost foarte uimiți să descoperim că soarele „se comportă diferit” în emisfera sudică. Aici, soarele pare să se ridice și să se miște „pe cealaltă parte” a cerului. 

Dacă în România îl vedem răsărind din est și urcând spre sud, aici, în emisfera sudică, el urcă spre nord. Așa că umbrele cad invers, ceasul solar „merge pe dos”, iar la amiază lumina vine din direcția opusă celei obișnuite.

E un detaliu subtil, dar care ne-a schimbat complet orientarea… în loc să ne uităm spre sud ca să căutăm căldura, aici a trebuit să o căutăm spre nord. 

Până și stelele ne-au părut răsturnate. Constelațiile familiare lipsesc, iar Crucea Sudului devine reperul cerului nocturn.

Desigur că reflectând mai aprofundat, ne-am dat seama că soarele descrie o arcadă spre nord, iar mișcarea sa de la est la vest rămâne aceeași, doar că noi o percepem invers din cauza poziției.

Conchidem că totul depinde de unde ne aflăm și de cum alegem să privim lumina.

Ne-am documentat și am aflat că aici, Crucea Sudului (Southern Cross) e cea care ghidează călătorii. Pare să fie o constelație mică, dar puternică, alcătuită din cinci stele dispuse ca un crucifix luminos. Ea a fost și este simbolul exploratorilor, al coloniștilor, al steagului australian.

Ceea ce pentru noi e Steaua Polară, pentru ei e Crucea Sudului… o busolă cerească inversată.

În nopțile senine, am fi putut vedea și Norii lui Magellan, două galaxii-satelit ale Căii Lactee, invizibile din emisfera nordică.

Din nefericire, noi nu i-am văzut din cauza Ciclonului Alfred care ne-a dat bătăi de cap în timp ce traversam Marea Tasmaniei cu vasul de croazieră pe care am stat 11 nopți.

În orice caz, privind cerul, acolo în emisfera sudică, am înțeles și mai mult cât de vast e universul și cât de fragilă e poziția noastră în el.

În Australia, luna martie nu aduce primăvara, ci începutul toamnei. Desigur că toamna lor nu seamănă deloc cu a noastră. Metaforic vorbind, la ei, în perioada aceasta, vara refuză să plece. Soarele rămâne puternic, cerul e limpede, iar aerul are o căldură blândă, ușor umedă în nord și uscată în sud.

În zona tropicală a Cairns-ului, temperaturile se mențin pe la 28–32°C, iar ploile scurte de după-amiază lasă loc unei lumi lucioase, verzui, vibrante. Cât am fost noi acolo, ne-a plouat încontinuu, ne-a udat până la piele oricât de bine am fost îmbrăcați, dar ne-a plăcut la maximum.

Spre sud, la Sydney și Melbourne, aerul este mai răcoros, cu temperaturi între 18 și 25°C.
Am înțeles că cea mai joasă temperatură rar scade sub 14°C, chiar și noaptea.

Pentru noi Martie a fost luna perfectă pentru a descoperi Australia. Ne-am bucurat de briza călduță a oceanului, dar și de blândețea soarelui ca să putem explora ore întregi în natură sau în oraș, fără să ne topim.

Cu tot soarele mai domol, pălăria și ochelarii de soare sau umbrela anti UV sunt accesorii indispensabile în călătoria pe tărâmul îndepărtat al Australiei.

Așa cum vă spuneam, în Australia, lumea merge... invers. Mașinile rulează pe stânga, volanul e pe dreapta, iar atunci când vrei să traversezi, trebuie să te uiți mai întâi în direcția opusă celei învățate acasă. Desigur că la început, creierul refuză să funcționeze după noile reguli, dar în câteva zile totul devine natural.. o altă ordine a lumii, la fel de logică în felul ei.

Desigur, această tradiție vine din epoca colonială, moștenită de la britanici, și e păstrată până astăzi în toate țările Commonwealth-ului.

De fapt, ne-am documentat și pare că o treime din populația lumii circulă pe stânga, de la Londra la Tokyo și de la Sydney la Auckland (NZ).

Reflexul de a circula pe stânga nu se oprește la trafic, el modelează întreaga viață cotidiană a australienilor. Pe trotuare, oamenii tind instinctiv să meargă pe partea stângă, iar la scările rulante stai pe stânga și lași dreapta liberă pentru cei grăbiți. Chiar și în magazine sau muzee, fluxul vizitatorilor curge firesc „în sens invers” față de cel european. 

Inclusiv pe vasul de croazieră, în drumul nostru către Noua Zeelandă, în nesfârșitele noastre tururi efectuate pe puntea cea mai de sus, circulam pe partea stângă, lăsând liberă banda dreaptă pentru cei care alergau sau care mergeau grăbiți de la proră la pupa navei sau invers.

La început, ne-am trezit destul de des că ezitam o clipă înainte să alegem pe unde să trecem. Dar apoi, totul a devenit ˝a doua natură˝. Era ca și cum universul ne-ar fi oferit un mic exercițiu de flexibilitate mentală.

Deși Australia are munți, zăpada e destul de rară, iar sezonul de schi e scurt, așa că australienii „vânează iarna” în alte emisfere.

Cum în emisfera sudică anotimpurile sunt inversate, iar zăpada cade doar câteva săptămâni în Alpii Australieni (la Perisher, Thredbo sau Mount Buller), mulți pleacă în Japonia sau în Noua Zeelandă ca să schieze „pe bune”.

E un fenomen amuzant… în timp ce noi europenii migrăm spre tropice pentru soare, australienii migrează spre nord, căutând zăpadă.

Stațiunile japoneze din Hokkaido sau pârtiile din Queenstown (NZ) devin, iarna, aproape o extensie a Australiei: același accent, același umor, doar cu mai multe straturi de haine.

Un detaliu discret, dar care spune mult despre felul în care funcționează administrația în Australia este faptul că guvernul oferă locuințe sociale persoanelor cu venituri reduse sau celor aflate în situații vulnerabile. 

Casele, administrate de autoritățile locale, sunt curate, bine întreținute și integrate firesc în cartiere obișnuite, și nu izolate sau stigmatizate. 

Filozofia este centrată pe a oferi cetățenilor demnitate și stabilitate și nu „asistență socială”.

Australia tratează locuirea ca pe un drept, nu ca pe un privilegiu. Mulți dintre beneficiari plătesc o chirie redusă, proporțională cu venitul lor, iar restul este acoperit de stat.

Un lucru care ne-a atras atenția pe drumurile Australiei: prețurile carburanților sunt afișate în cenți, nu în dolari. De exemplu, dacă la o benzinărie prețul afișat este 192.9, înseamnă, de fapt, 1 dolar și 92,9 cenți pe litru.

Sistemul pare complicat la prima vedere, dar e doar o expresie a exactității lor: fiecare zecime contează.

În Australia, aproape totul funcționează cu un soi de ordine naturală, până și afișajele de la pompă. Nu e grabă, nu e rotunjire din conveniență, ci doar o precizie tăcută, moștenită probabil din spiritul britanic al acurateței.

În Australia, copiii merg la școală de la vârsta de 5–6 ani, iar anul școlar urmează calendarul sudic: începe în februarie și se încheie în decembrie.

E o altă lume, cu anotimpurile inversate și ritmul reorganizat, Când la noi copiii intră în vacanța de iarnă, aici ei abia încep școala, sub un soare strălucitor și temperaturi de 30 de grade.

Anul este împărțit în patru termuri (trimestre), cu vacanțe scurte între ele, iar vara australă devine, firesc, vacanța mare.

Sistemul educațional e centrat pe învățare prin descoperire, activități în aer liber și o relație foarte relaxată între profesori și elevi.

Deși Australia și Noua Zeelandă nu se află în vecinătatea directă a Antarcticii, respirația continentului înghețat se simte până aici, în fiecare curent de aer și în fiecare val. Ambele țări fac parte din emisfera sudică, unde sistemele oceanice și atmosferice leagă regiunile temperate de cele polare într-un dans climatic continuu.

Chiar dacă la plajă nu „simți” gheața Antarcticii, procesele care se petrec acolo modelează, la distanță, vremea de zi cu zi.
Mările sudice care înconjoară Polul sunt motorul nevăzut al planetei, locul unde apa rece și densă se scufundă adânc, punând în mișcare circulația globală a oceanelor. Orice schimbare acolo, fie că vorbim de topirea ghețurilor, fie despre modificarea salinității, trimite ecouri până în nord.
Studiile recente arată că apa dulce provenită din topirea calotelor antarctice răcește suprafața Oceanului Sudic și perturbă curenții dinspre sud-estul Noii Zeelande.

Am citit că aceste transformări nu sunt doar cifre științifice: ele influențează modelele de ploaie, temperaturile și echilibrul climatic al întregii regiuni.

În plus, creșterea nivelului mării, provocată de topirea gheții, afectează treptat zonele de coastă din Australia și Noua Zeelandă, țărmuri unde oceanul, altădată protector, devine încet o forță imprevizibilă.

Între 4 și 6 martie 2025, Australia de Est a trăit sub semnul furtunii. Din largul Mării de Coral, Ciclonul Tropical Alfred s-a apropiat de țărmurile din Queensland și New South Wales, aducând cu el ploi torențiale, rafale de vânt și valuri uriașe care au mușcat din plajele aurii.

Pentru noi, aflați pe vas, drumul dintre Australia și Noua Zeelandă s-a transformat într-o lecție de forță și răbdare: marea urca și cobora cu o respirație uriașă, iar cerul părea când de o frumusețe tăioasă, când complet învăluit în nuanțe de gri.

A fost o furtună fără furie, dar puternică, una care și-a lăsat urmele mai ales pe coasta de est a Australiei. Peste 300.000 de gospodării au rămas fără curent în nordul-estul continentului, iar autoritățile au emis avertizări de inundații și valuri periculoase. În unele regiuni, plajele s-au retras, malurile s-au surpat, iar râurile s-au umflat brusc.

După câteva zile, ciclonul s-a domolit, pierzându-și forța în aerul mai rece de la sud. În urma lui, soarele s-a întors încet peste recife și păduri tropicale, iar Australia și-a reluat zâmbetul calm, obișnuită deja cu extremele.