Arhipelagul Svalbard | Spitsbergen, Longyearbyen
Arhipelagul Svalbard | Spitsbergen, Longyearbyen
Embedded Files
Nov / Dec 2021
Nov / Dec 2021
Suntem 4 călători care adesea ne lăsăm seduși de ideea de a explora teritorii îndepărtate sau vizitate de prea puțini oameni.
La început de Nov 2021, Ionel ne-a provocat să ne mobilizăm și să plecăm în Norvegia, dar nu oriunde, ci în cel mai îndepărtat punct nordic locuit permanent de oameni.
Entuziasmați, curioși și bucuroși de aventura ce aveam să o trăim, la finalul lunii eram deja în arhipelagul Svalbard, amplasat la 78o latitudine Nordică, în Longyearbyen, situat la doar 1.300 km de Polul Nord.
Zis și făcut! A fost o decizie neașteptată, luată rapid, absolut fabuloasă, nu doar pentru că locul ales este ireal de sălbatic și unic din toate punctele de vedere, dar situat aproximativ la jumătatea distanței dintre coasta de nord a Norvegiei și Polul Nord, ne-a oferit oportunitatea de a simți prin toți porii magia oferită nouă de fenomenele celeste vibrante care luminau cerul calotei glaciare pe care ne aflam.
Odată ajunși în aeroport, unde am aterizat după controlul de securitate efectuat pe continent, la Tromsø, după un zbor de doar 90 minute, ne-am urcat într-un autobuz care ne-a dus direct la hotelul Radisson Blu Polar Spitsbergen, la care aveam rezervare.
Conducătorul autobuzului era un norvegian în vârstă, înalt, blond, bărbos și pus pe glume (bune), pe care ulterior l-am întâlnit prin oraș, ca factor poștal sau ca însoțitor de grup.
La intrarea în hotel am fost direcționați, pentru început, într-o cameră în care am fost nevoiți să ne descălțăm și unde ne-am depozitat ghetele. Obiceiul locului este ca în hoteluri, locuințe, restaurante, biblioteci și muzee, să-ți lași încălțările la intrare. Complet de acord, mai ales că zăpada și pe alocuri, noroiul, precum și căldura exagerată din incinte, fac imposibilă echiparea completă în camera de hotel.
În zilele petrecute acolo, la modul cel mai practic, ne îmbrăcam hainele groase doar în ușa de ieșire a hotelului. Alternativă nu exista din cauza căldurii exagerate din ambientul hotelului de 4 stele.
Longyearbyen este principalul oraș, de pe insula Spitsbergen, din arhipelagul Svalbard, un fost oraș minier, care acum are o populație de circa 2.000 locuitori, în condițiile în care pe toată insula populația nu depășește 2.700 de oameni.
Populația rezidențială este un mix multicultural cu peste 50 de naționalități, printre cele mai numeroase comunități fiind cele formate din ruși, ucrainieni, polonezi, nemți, suedezi, danezi, tailandezi și desigur, norvegieni. Mare ne-a fost uimirea, dar și bucuria de a întâlni 4 români, care la acea vreme, își petreceau viața în acest loc îndepărtat.
Cert este că de orice naționalitate ar fi, populația care trăiește în Svalbard, are un numitor comun: pasiunea nebună pentru aventură, dar într-un mod greu de înțeles pentru majoritatea oamenilor obișnuiți.
Perioada pe care noi am ales-o să mergem acolo, a coincis cu Noaptea Polară… când soarele nu răsare mai sus de linia orizontului, iar vremea face posibilă observarea cu ușurință a Aurorelor Boreale, cu luminile lor multicolore și cu minunăția jocurilor cromatice pe care natura ni le oferă fără să îi fie solicitate.
Pe această insulă, timp de 4 luni, vara aduce Lumină Solară continuă (între 19-Apr și 23-Aug), iar timp de încă 4 luni, iarna e stăpânită de Noaptea Polară (între 26-Oct și 16-Feb), cu frecvente furtuni de zăpadă și avalanșe pe înălțimile înghețate. Desigur că restul perioadelor, din 17-Feb în 18-Apr, respectiv din 24-Aug în 25-Oct, sunt caracterizate de amurg și crepuscul.
Probabil că și voi vă întrebați care perioadă este mai greu de suportat, Ziua Polară sau Noaptea Polară? Curioși, i-am întrebat pe localnici, iar aceștia, fără ezitare, ne-au spus că le este greu, după caz, cu ambele. Ziua Polară, care aceasta aduce lumină permanentă, le dă complet peste cap ritmul circadian. Nici Noaptea Polară nu-i mai brează, aceasta producând perturbări ale nivelurilor de proteine din sânge, scăzând drastic nivelul vitaminei D sau crescând alarmant riscul de boli cronice.
Noi, ca majoritatea turiștilor care calcă pe acest târâm sideral, abia așteptam să vedem Aurorele Boreale.
Încă din prima seară, nerăbdători, ne-am urcat în Toyota lui Adrian, ghidul nostru (de origine română), care ne-a dus pe o rută sălbatică, la 15 km depărtare, traversând văi înzăpezite, printre munții înghețați, către o destinație aflată în mijlocul pustietății glaciare - Camp Barentz, declarat punct de mare claritate pentru maiestuosul spectacol al Luminilor Nordului.
Cu toate că în acea zi sau noapte nu le-am văzut, pentru că efectiv nu s-au arătat, deși am înghețat bocnă, ne-am bucurat totuși de ambientul multicultural și tocana din carne de ren, gătită la ceaun, într-o cabană din lemn, în centrul căreia se afla o vatră mare, cu un horn deasupra, care ieșea fix prin mijlocul acoperișului. Perechea tocanei din acea seară a fost „grog-ul“ cald de coacăze negre, așa zisa băutură a drumețului (complet nealcoolizată), și care ne-a mai atenuat nerăbdarea…
Ne-am întors la hotel în acea seară cu speranța că totuși, în scurta noastră călătorie, vom avea ocazia să ˝vânăm˝ măcar o Auroră Boreală, la un moment dat… și chiar ni s-au dezvăluit, încă de a doua zi, conform predicțiilor aplicației ˝digital northern lights tracker˝ al NORA, pe care ați văzut-o mai sus.
Le-am urmărit atât din oraș, de pe marginea râului Longyear, care trece fix prin spatele hotelului la care am fost cazați, cât și în împrejurimi, la Gruve 7 și la Global Seed Vault.
Bineînțeles că dacă tot le-am văzut, dincolo de super capturile foto efectuate, ne-am dorit o dovadă locală, pe care am găsit-o la poștă, acolo unde dirigintele eliberează tuturor turiștilor certificate originale, ștampilate și parafate, care atestă calitatea de NorthernLights-Watcher… desigur, este un termen inventat de noi, dar sună foarte bine, nu-i așa?! :)
Svalbard este un teritoriu independent și demilitarizat, care în baza Tratatului Svalbard se bucură de drepturi comerciale și de cercetare de la 46 națiuni semnatare, este condus de un guvernator numit de Norvegia, care deține suveranitatea arhipelagului, ceea ce face ca aici să fie aplicată legislația norvegiană.
Din perspectivă istorică, pe lângă Norvegia, doar Rusia a avut prezență semnificativă în Svalbard. Acum pare că și chinezii curtează oficialitățile pentru a concesiona o parte din zonă.
Guvernatorul își are reședința în orașul Longyearbyen și totodată, el este și șeful poliției. Orașul este administrat de un consiliul comunitar, ales la fiecare 4 ani, care este responsabil de serviciile comunitare: serviciul de pompieri, compania energetică, drumuri, apă, deșeuri, canalizare urbană etc.
Scurtele noastre plimbări prin oraș, ne-au permis să constatăm că acesta dispune de un aeroport, un spital, o scoală primară, un liceu, o universitate, un centru sportiv cu piscină, o bibliotecă, un centru cultural, un club de tineret, un cinematograf, câteva muzee, o bancă, un oficiu poștal, o mică tipografie, un supermarket, o galerie comercială, multe magazine private mici și desigur, câteva hoteluri și bineînțeles, restaurante și pub-uri.
Spitalul este mai degrabă un dispensar cu cameră de preluări urgențe, iar personalul se ocupă doar de cazurile ușoare, pe cele grave, precum și nașterile direcționându-le pe continent.
E important să știți că Svalbard, după cum spune blogărița Ingrid Ballari, nu este conceput ca o comunitate cu ciclu de viață. De aceea, pe insulă nu există vreo posibilitate de îngrijire pe termen lung sau pentru un trai la pensie în lipsa sănătății, ceea ce înseamnă că dacă sănătatea devine precară pentru unii rezidenți, aceștia sunt obligați să părăsească insula.
Există foarte puține locuințe private, marea majoritate a locuințelor din oraș fiind deținute pentru angajații lor, de compania minieră, de administrația locală sau de universitate.
Pentru că străzile nu poartă denumiri, ci doar numere, ca și clădirile, e mega simplu să te pierzi pe străzile orașului. Rătăciți fiind, am constatat cu mirare, că inclusiv la -30o Celsius, cifele de beton toarnă cimentul fără niciun impediment, iar constructorii își fac treaba cu dezinvoltură.
Svalbard este înconjurată de fiorduri arctice, ghețari și tundră înghețată, iar climatul aspru oferă populației umane provocări reale. Iarna temperaturile scad sub -30o Celsius, iar vara, cel puțin în ultimii 6 ani, cresc chiar și peste +30o Celsius. Această diferență semnificativă de temperatură, de la un an la altul, determină dezghețarea accelerată a permafrostului, ceea ce pune în pericol nu doar sănătatea oamenilor, ci și pe a faunei și florei, influențează semnificativ economia insulei, stabilitatea clădirilor sau starea drumurilor. Acesta este motivul pentru care, deseori, drumurile devin inaccesibile, iar clădirile se scufundă câțiva mm de la un an la altul.
Am aflat chiar și că hotelul în care noi am fost cazați, conform măsurătorilor, se scufundă an de an cu circa 4 mm.
Din cauza stratului de gheață, care are o grosime cuprinsă între 0,5 și 2 metri, peste roca înghețată, în Svalbard, înhumările nu sunt posibile și ca atare, corpurile neînsuflețite ale populației decedate sunt trimise pe continent, iar animalele moarte sunt incinerate.
Cu toate acestea, umblă vorba că dacă cineva dorește să fie înmormântat la 78 °N, persoana în cauză sau familia acesteia trebuie să depună o cerere prealabilă, în care să menționeze un motiv foarte bine întemeiat. N-am idee cum ar putea suna așa ceva… :)
Tot din cauza permafrostului, toate conductele, de apă, canalizare și încălzire, sunt supraterane, acestea fiind vizibile peste tot în oraș. Pare că nu doar că mentenanța este mai facilă, dar oficialitățile spun că riscul de a se deteriora sau îngheța este mult mai mic.
Mașinile cu cea mai mare fiabilitate, utilizate în Svalbard, sunt Toyota Cruiser și Toyota Tacoma, ambele pe motorină, iar pentru a le ține în block-start, sub fiecare loc de parcare locuitorii și-au montat câte o placă electrică care în permanență le menține caldă baia de ulei.
Mijloacele de locomoție preferate pe insulă, sunt bicicletele pe timpul verii și snowmobile-urile pe timpul iernii. Am aflat că în prezent, numărul snowmobilelor depășesc numărul de utilizatori, acestea fiind abandonate de populație, imediat ce intervine chiar și o mică defecțiune. Desigur că românul priceput la toate, le repară cu ușurință și el, astfel, sfințește locul.
Deși sunt mituri conform cărora numărul de urși polari depășește populația umană, Institutul Polar Norvegian declara prin 2019 că între granițele insulei, trăiesc circa 270 urși, adică, 1 urs polar la 10 oameni.
Ca urmare a faptului că vânătoarea urșilor polari în Svalbard a fost interzisă încă din 1973, datele arată că numărul lor este în ușoară creștere. Cu toate acestea, numărul lor poate varia în funcție de sezon dar și ca urmare a influenței pe care schimbările climatice o au asupra sănătății acestor animale. Pare că pe măsură ce topirea gheții marine se accelerează, migrația urșilor polari spre și dinspre arhipelag este tot mai rară.
Desigur, atracția acestor mituri face ca populația rezidentă să continue să își lase descuiate locuințele, magazinele, mașinile, toate vehiculele, tocmai pentru ca oricine ar putea să se afle accidental față în față cu un urs polar să se poată adăposti rapid în caz de urgență.
Totuși, în Longyearbyen, urșii nu umblă de capul lor pe străzi, dar în schimb, odată ce navele de croazieră acostează în port, localnicii se mai trezesc peste noapte cu turiști pe care îi găsesc dimineața dormind în cada, bucătăria sau pe holul casei lor, sau chiar în mașină.
Desigur că multe astfel de cazuri se datorează alcoolului consumat în exces la pub-urile din oraș, dar seducția mit-ului este mai mult decât prezentă și speculată din plin, în baza instrucțiunilor pe care turiștii le primesc odată ce pășesc pe insulă.
Chiar pe vremea vizitei noastre acolo, a fost relatat în ziarul local un caz care arăta că un tip plecat în puterea nopții de la bar, în loc să se urce la volanul mașinii lui, a luat mașina poliției, care erau identice, și tare nedumerit a fost când s-a trezit cu echipajul acasă care-și revendica mașina, eliberându-i în schimb și o amendă.
Oricare ar fi realitatea referitoare la numărul de urși polari, când turiștii se aventurează în afara orașului, pot călători doar în grupuri organizate și întotdeauna însoțiți de localnici care au în dotare pistol de semnalizare sau carabină.
Deși poveștile spuse la distanță sunt amuzante, realitatea bate filmul. În timp ce noi eram acolo, 2 turiste care n-au ascultat sfaturile autorităților, au plecat dincolo de indicatoarele de semnalizare a pericolelor, să viziteze împrejurimile, și din păcate au fost atacate de un urs polar. Una a fost omorâtă, iar cealaltă, grav rănită.
Svalbard ne oferă șansa unică de a observa animale sălbatice rare în habitatul lor natural - de la urși polari și morse la balene beluga și vulpi arctice.
Ca și vulpile polare, sau pescărușii, renii sunt la ei acasă. Aceștia din urmă sunt protejați de lege, sunt extrem de blânzi, trăiesc și pasc liniștiți în cete, cam prin tot orașul, printre blocuri, reședințe și clădiri administrative.
Renul de Svalbard are picioare scurte, o blană groasă şi călduroasă, iar toamna are tendința de a se îngrășa pentru a face rezerve de hrană pentru iarnă.
Pe insulă, pisicile sunt considerate o adevărată amenințare pentru speciile de păsări care cuibăresc pe sol și ca atare, este strict interzisă deținerea lor ca animale de companie. Însă nu același tratament le este aplicat câinilor, în mare parte husky pensionari, care sunt primiți în case, în companii și în locuri publice unde trecătorii și turiștii pot interacționa cu ei.
De ce husky pensionari?
Simplu! Ei sunt câinii drăguți care o viață întreagă (de câine, evident) au tras la sanie, iar odată ajunși la bătrânețe sunt retrași din activitate și aduși în oraș, unde în sfârșit, își trag sufletul și se bucură, de tratamentul blând al stăpânilor și de admirația turiștilor.
Am aflat că nici aceste animăluțe nu pot sta permanent departe de pericolul urșilor, care accidental mai pătrund în oraș. Pe vremea când noi eram acolo, la un moment dat, a fost postată o alertă pe FB în care un stăpân își căuta disperat câinele care a găsit de cuviință să plece de acasă. Ne-am bucurat fiind la plimbare să-l întâlnim pe husky cel năzdrăvan și fără să știm de anunț i-am spus recepționerului de la hotelul nostru că l-am văzut în proximitate, așa că acesta l-a anunțat pe deținătorul câinelui.
Dacă tot am amintit de husky, vă pot spune că experiența noastră cu sania trasă de acești patrupezi a fost una extraordinară. Inițial ne-a fost foarte greu să dăm ghes impulsului de a ne lua bilet pentru călătoria cu sania trasă de Husky, având sentimentul că participăm la exploatarea acelor câini. Cu toate acestea, oamenii locului ne-au spus că de fapt, ei trag la sanie și își îndeplinesc misiunea cu entuziasm. Urma să ne convingem și noi …
Odată ajunși la canisă, situată într-o zonă largă, total înghețată, aflată la 18-20 km de oraș, ni s-a sugerat să ne echipăm cu combinezoanele, mănușile și buții puși la dispoziție. Deși ne-am adus de acasă echipament de zăpadă, rezistent la ger năpraznic, îmbrăcați în straturi, fără echipamentul suplimentar din dotarea canisei am fi înghețat instant, având în vedere cele -30o Celsius pe care le-am prins acolo.
Îmbrăcați precum cosmonauții, am intrat în arealul în care husky își așteptau rândul la sanie. Zona respectivă avea cam 500 mp și includea circa 50 de mici căsuțe (construite pe 4 piloni), câte una pentru fiecare cățel. Odată intrați în perimetru lor, am primit misiunea de a ne împrieteni cu ei. Am început să-i mângâiem, să le vorbim, să le dăm ocazia să ne miroasă și mai ales, să le oferim oportunitatea să facă impresie bună, pentru a putea fi aleși de mărșăluitor la sania noastră.
Nu știu cum să vă spun, dar sincer, ne-a cam apucat disperarea când i-am auzit cum latră și schelălăie. Efectiv ne venea să fugim înapoi la hotel. Cu greu am acceptat faptul că ei erau mai mult decât dornici să pornească la drum, menirea lor fiind aceea de a trage la sanie, cât de mult pot face asta, pe parcursul vieții lor.
Îmi pot închipui că voi deja știți că la săniile cu atelaj simplu, întâi este înhămat câinele conducător, apoi doi câte doi, așezati unul în spatele celuilalt, cam 8-10 alți husky, în funcție de greutatea saniei și a pasagerilor.
După un schimb gălăgios și prelungit între câinii de la sanie și cei lăsați acasă, am plecat la drum.
Oare ce să vă relatez mai întâi?
Referitor la cursă, ne-a impresionat modul în care câinele conducător își îndeplinea rolul. Mărșăluitorul, o tânără poloneză în vârstă de doar 23 de ani, îi indica direcţia acestuia cu ajutorul unor comenzi rostite cu glas puternic: „gee“ (dreapta), „haw“ (stângă) sau „whoa“ (stop). Unul dintre amicii noștri, Andy, auzind povestea noastră la întoarcerea acasă, ne-a atras atenția asupra faptului că aceste comenzi sunt similare cu ale noastre, cele populare: cha, pentru dreapta și hăis, pentru stângă. Ca să vezi ce potriveală … :)
Imaginați-vă că husky conducător era aflat cam la 10-15 metri în fața atelajului și la o viteză, pe care noi am apreciat-o ca fiind cam pe la 10-15 km/h, el alegea exact drumul potrivit parcurgerii cursei, astfel încât noi, pe sanie, să fim în siguranță.
Desigur că toți câinii atelajului au câte un rol bine stabilit. De exemplu, fiecare dintre primii doi, cei aflați imediat după conducător, trage sania în direcția laterală pe care fiecare se află, după cum câinele conducător trasează direcția.
Este evident, dar simt nevoia să vă spun că mărșăluitorul își mână câinii cu fermitate, dar cu blândețe, în mare parte din timp nu a stat pe sanie, căci alerga în spatele acesteia și o împingea, ajutând echipajul canin să urce rampele sau să traverseze porțiunile de teren accidentat.
Dincolo de frumusețea peisajului și a experienței inedite pe care o trăiam, preocuparea noastră și a mărșăluitorului era să scrutăm permanent împrejurimile pentru a ne asigura că avem suficientă distanță de manevră, în cazul nedorit în care ne întâlneam cu vreun urs polar.
Dotați cu super lanterne frontale, Go Pro-uri, camere și alte echipamente de filmat aduse special, visam să imortalizăm aceste momente unice în viața noastră. Dar în mai puțin de 3 minute, orice echipament, ni s-a închis automat din cauza frigului.
Așa că am reușit cu brio să ne bucurăm cu totul de călătoria unică pe tărâmul îndepărtat de la Cercul Polar Arctic, de peisajul sălbatic, atât de vast, dar neatins de mulți oameni, de supremația naturii brute, fără instantanee luate din fuga saniei.
La lumina lunii, la -30o Celsius, am parcurs circa 4 km (dus-întors), pe un tărâm înghețat, care era pavat de un strat strălucitor de zăpadă cam de 4-5 cm grosime.
Senzația de liberate, liniștea profundă care ne asurzea, frigul care ne intra în oase, sălbăticia aparent neprimitoare, cerul înstelat, precum și misterul creat de jocul Luminilor Nordului ne-au translatat într-o lume a bucuriei pure, inducându-ne o stare profundă de beatitudine pe care încă ne-o amintim cu mare plăcere.
Evident că n-aș fi putut povesti această aventură, dacă nu am fi întâmpinat și situații neprevăzute. Fără acestea, experiența n-ar fi fost completă. N-am întâlnit urs polar, dar pe drumul nostru înapoi către bază, am întâlnit un ren care păștea pașnic în puterea nopții, deranjat fiind de unul dintre câinii conducători al atelajelor din spate, mai exact al lui Ionel și Onuței, care a pus cap-compas direct pe acesta.
Din fericire, pățania s-a soldat doar cu amuzament, mărșăluitorul grupului reușind să-i comande la timp câinelui rebel :) reîntoarcerea pe traseul principal.
Îndreptându-se în pas vioi spre destinația de întoarcere, micii patrupezi ne-au arătat cât de rezistenți pot fi, cât de entuziaști să-și facă datoria și cât de dornici sunt să-și primească recompensa emoțională pentru neuitata experiență pe care ne-au oferit-o.
Probabil știți că numele de Husky provine de la denumirea eschimoșilor, care înseamnă „mâncător de carne crudă“. Acesta este unul dintre motivele pentru care acești căței sunt hrăniți cu carne crudă și măruntaie de balenă sau de focă, precum și cu pește uscat.
După un anumit număr de ore de tras la sanie, cățeii sunt pensionați. O scurtă perioadă de timp sunt ținuți în canisă și tratați cu empatie, dar ulterior, ei sunt trimiși în oraș, unde mare parte dintre ei devin câini utilitari. Din presă am aflat că în Longyearbyen există circa 1200 de Husky pensionari, adoptați de populație.
Deși pare de poveste, până în urmă cu 5-6 ani, câini atacați de urșii polari sau cei care mureau din diferite motive, erau incinerați în butoaie, supravegheate de oameni înarmați, chiar în canisa lor.
Acum, aceștia sunt arși în incineratoare ecologice care nu mai permit degajarea în atmosferă a gazelor dăunătoare. Acestea însă, sunt păzite de oameni înarmați, la fel ca în sălbăticie, inclusiv în zilele noastre.
Totodată, în prezent, vânătoarea de balene și de foci este interzisă, singurii autorizați mondial cu această îndeletnicire fiind în continuare eschimoșii din Groenlanda.
Ca atare, de două ori pe an, la cheiul orașului Longyearbyen acostează câte o balenieră care aduce printre altele și carne de balenă pentru consum uman, aceasta fiind comercializată chiar la supermarketul din oraș. Desigur că am gustat și noi, iar gustul cărnii de balenă este foarte bun, cu puțin iz de pește, evident, dar cu aspectul și consistența similare cărnii de vițel.
Carne de focă n-am mâncat, dar în anumite perioade poate fi gustată la anumite restaurante din oraș.
În ceea ce privește flora, pe povârnişurile înzăpezite, primăvara şi vara, cresc câteva zeci de specii de plante cu flori. Două specii însă sunt tipice zonei Svalbard. Acestea sunt macul de Svalbard, care este fie alb, fie galben, precum şi ochiul-şoricelului, care este lila și foarte înmiresmat.
Singura pasăre care trăieşte tot timpul anului în Svalbard este așa-numita potârniche de Svalbard.
Interesant este că dintre multele păsări migratoare care petrec timp pe insulă, chira arctică, migrează până la celălalt capăt al globului, în Antarctica… acolo unde noi, de asemenea, am fost.
Pe insula Svalbard, oamenii își câștigă existența în principal din minerit, cercetare și turism. Majoritatea persoanelor care se mută de pe continent sau emigrează aici își găsesc loc de muncă în aceste trei domenii, și bineînțeles, în cele conexe.
Centrul universitar găzduiește anual circa 750 de studenți și este specializat în cercetarea următoarelor domenii: biologie arctică, geologie arctică, geofizică arctică, tehnologie arctică și siguranță arctică.
Ca urmare a numărului mare de studenți și desigur, și a numărului însemnat de turiști care vizitează insula, mai ales în perioadele mai blânde din punct de vedere climatic, în Longyearbyen, populația poate ajunge chiar și la 3.000 de oameni.
Fiind o comunitate mică, de tip familial, oamenii au mai multe ocupații și caută să se implice în diferite proiecte comunitare, în funcție de abilitățile, interesele și dispoziția personală.
În ceea ce privește locurile de muncă sau afacerile, regulile fiscale diferă de cele din Norvegia continentală, și chiar dacă ești cetățean european, Acordul SEE nu este aplicabil în Svalbard.
Costul vieții este unul destul de ridicat, deși impozitul pe venit este de doar 8% pentru majoritatea veniturilor. Persoanele cu venituri foarte mari plătesc un impozit ceva mai mare.
Pentru că oriunde am mers pe mapamond, a fost imposibil să nu ne întâlnim cu români... iată că și aici, la capătul lumii, am avut plăcerea să-l întâlnim pe Adi Pop, un clujean tânăr, pus pe treabă, determinat și rezilient, un aventurier inimos, care a ajuns pe insulă, inițial, ca student.
Odată ce și-a terminat studiile, s-a angajat ca asistent universitar, și suplimentar, pe măsură ce a căpătat vechime în comunitate, și-a asumat mai multe roluri, pentru care este foarte apreciat, pe care le practică alternativ: ghid pentru turiști, paznic înarmat la incineratorul pentru animale, conducător de utilaje pentru dezăpezirea pistei aeroportului, repararea de snowmobile și biciclete, participarea voluntară la diferitele evenimente ale orașului etc.
Vă spuneam că pe lângă norvegieni, destul de mulți emigranți trăiesc pe insulă. Paradoxul este că deși ai zice că e practic imposibil ca oameni de pe alte continente să aleagă viața la Cercul Polar Arctic, una dintre cele mai mari comunități de emigranți de pe insula Svalbard este cea thailandeză.
Pe parcursul anilor ei au ajuns să dețină, la propriu, supremația serviciilor de curățenie, precum și bucătăriile mărilor hoteluri, iar această stare de fapt, în prezent, reprezintă un mare risc pentru turismul din Longyearbyen, care ar putea falimenta, dacă această populație ar decide să plece de pe insulă, la un moment dat.
Deși Institutul de Statistică Norvegian, estimează că șederea medie a populației în Svalbard este de numai șapte ani, unii dintre thailandezi sunt acolo de peste 10-20 de ani și am înțeles că li se alătură constant și alți conaționali. Iar pentru a nu resimți atât de puternic frigul de afară, ei își încălzesc locuințele ca la tropice, întrețin plante luxuriante de interior, flori și chiar păsări exotice.
În perioada petrecută de noi pe insulă, a fost chiar o alertă referitoare la evadarea dintr-o casă a unui papagal Ara, care din păcate a fost găsit la scurt timp în zăpadă, complet inert și înghețat.
A doua localitate ca mărime demografică în Svalbard, este Barentsburg, fondat de olandezi și concesionat mai târziu de către ruși, și are o populație de circa 500 rezidenți. Orașul este populat în mare parte de comunitatea de ruși și ucrainieni, care se ocupă în principal cu mineritul, mina de aici fiind încă în exploatare. În acest oraș se află și o biserică ortodoxă rusă, dar nu știm exact dacă aceasta este cea mai nordică, pentru că or mai fi existând astfel de așezăminte și prin nordul îndepărtat al Siberiei.
Rușii localizați aici pare că adesea călătoresc la Longyearbyen, pentru a-și face aprovizionarea cu alimente sau pentru a se îmbarca/debarca spre/dinspre continent, Longyearbyen fiind localizat la 50-60 km către vest.
Un alt oraș de pe insulă este Pyramiden, o fostă așezare locuită tot de populația rusă, supranumită orașul fantomă, care în opinia multora este unul dintre cele mai fascinante locuri din lume. Din păcate noi n-am ajuns acolo, însă, cei care l-au vizitat, relatează că aici se regăsesc foarte multe construcții care sunt oficial: cel mai nordic teren de sport, cea mai nordică piscină, cel mai nordic bloc de locuințe, cel mai nordic drum asfaltat, și desigur, cea mai nordică statuie a lui Lenin, care pare că păzește orașul abandonat, precum și ghețarul Nordenkiold.
În ciuda faptului că turismul ia o tot mai mare amploare, extracţia de cărbune încă mai este o parte importantă a economiei Svalbardului, deși la Longyearbyen, activitatea minieră a fost mult diminuată.
Singura mină în exploatare în Longyearbyen este Gruve 7, de unde se extrage cărbunele necesar producerii de căldură și electricitate pentru întregul oraș.
Pe platoul de deasupra Gruve 7, sunt amplasate mai multe antene radar care aparțin asociației științifice internaționale EISCAT, care are institute membre în mai multe țări.
Cu ajutorul acestor radare, ei fac măsurători ionosferice și atmosferice, pentru cercetare. Conform declarației lor, la Longyearbyen, în Svalbard, au misiunea să observe efectele Aurorelor Boreale. Fiind situate deasupra Cercului Polar Arctic și pentru că toate siturile radar care funcționează în Finlanda, Norvegia și Suedia, acestea le oferă oamenilor de știință o oportunitate unică de cercetare, exclusiv pentru sectorul civil.
Am avut ocazia să vizităm mina de cărbune - Gruve 3, aflată în afara oraşului, localizată în apropiere de aeroport, închisă acum. Îmbrăcați cu salopete și dotați cu căşti cu lămpaș am coborât pentru câteva minute în subteran.
Aceasta este destul de similară cu minele de pe la noi.
Cam în aceeași zonă geografică, se află un alt loc unic în lume, cel mai mare depozit mondial de gene de semințe, care se numește Svalbard Global Seed Vault.
Săpat la o adâncime de circa 100 metri in permafrost, ca să asigure o temperatură scăzută și constantă de -18o Celsius și un climat potrivit conservării timp de secole, acest seif situat la Cercul Polar Arctic este considerat rezerva cheie a supravieţuirii agriculturii. Acesta este menit să salveze omenirea de la foamete în caz de accident nuclear, creșterea nivelului mărilor, războaie, pandemii, accidente de mediu sau amenințări politice.
România, conform știrilor din mass-media, pare că are o contribuție semnificativă prin Banca sa de resurse Genetice Vegetale „Mihai Cristea” din Suceava. Aceasta a depus eşantioane de grâu, fasole, orz, ovăz, mazăre, secară, ardei, mărar, castravete, dovleac, in, salată, busuioc, mac, pătrunjel, cimbru, muştar, roşii, porumb, iar multe dintre semințele menționate au fost colectate din localități românești, din toate judeţele ţării.
Aflați la fața locului, am descoperit că în seif sunt stocate deja peste 1,2 milioane semințe, iar acestea sunt oferite prin cooperare de 13 bănci de gene din Asia, Australia, Europa și America Latină.
În altă ordine de idei, alcoolul este cumva prohibitiv din cauza cantității mari consumate, după cum consideră consiliul comunitar, care în acest sens a fost pus în dificultate și ca atare, a luat măsuri.
În oraș există un singur magazin de băuturi, afiliat supermarketului, unde alcoolul este vândut fără taxe vamale, și de unde turiștii își pot cumpăra doar în baza pașaportului, iar localnicii în baza unei cartele, care le limitează cantitatea lunară.
Ne amintim vag, dar tindem să credem că rezidenții au dreptul la circa 6 litri de vin sau 24 sticle de bere, lunar.
În Longyearbyen, este consumată cea mai nordică bere din lume, care se numește Svalbard Bryggeri. Excelenta bere, în opinia unora, are la baza formulei sale de fabricație apă pură, care conform spuselor localnicilor, este extrasă dintr-un ghețar vechi de 2.000 de ani, localizat în arhipelag.
Desigur că în orice comunitate trebuie să existe și o biserică, iar în Longyearbyen, se află cea mai nordică biserică Luterană, Svalbard Kirke, care este deschisă permanent pentru localnici și turiști.
Multe alte informații și impresii de călătorie ar mai putea fi relatate pe acest subiect, dar ne rezervăm dreptul a ne opri.
Vă încurajăm să explorați resursele online referitoare la acest loc minunat, care ar putea fi o super destinație pentru oamenii iubitori de aventură de pe întreagă noastră planetă albastră, indiferent de vârsta pe care aceștia o au.
Vă mulțumim că ați avut răbdarea să lecturați și mai ales, să călătoriți imaginar împreună cu noi în Svalbard - cel mai îndepărtat tărâm înghețat, populat permanent chiar și de români aventuroși!
Această călătorie, nouă ne-a plăcut extraordinar de mult!
În această călătorie, noi am ales să mergem cu Nordic Tours, iar local am contractat serviciile Hurtigruten.
- Recomandăm cu multă căldură, pe ambii operatori, pentru că sunt foarte receptivi la dorințele turiștilor, se asigură că serviciile contractate local sunt de înaltă calitate și mențin continuu legătura cu turiștii, pe perioada sejurului lor în locațiile de vacanță.
Page updated
Report abuse